În ce situații pot judecătorii români...
2
0

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Copiați link-ul

În ce situații pot judecătorii români să ignore deciziile CCR, fără a se teme de acțiuni disciplinare. Hotărâre luată la Luxemburg ANALIZĂ

icon.png
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest

Judecătorii români pot lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale ori de câte ori apreciază că acestea vin în contradicție cu dreptul european și cu interesele financiare ale Uniunii Europene, arată o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) din data de 7 noiembrie 2022. Cel mai înalt for judecătoresc al UE îi încurajează pe magistrații români să își exercite independența și să aplice prioritar dreptul european în fața celui național în cauzele de corupție, fără a avea grija că vor suferi acțiuni disciplinare.

Camera a șasea a CJUE a anulat obligația judecătorilor naționali de a da efect deplin deciziilor Curții Constituționale, atunci când aceste decizii vin în contradicție cu dreptul european și cu prevederile și principiile din Tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană.

Hotărârea instanței de la Luxemburg vine și în sprijinul unor judecători – cum sunt câțiva de la Curtea de Apel București – care au deja acțiuni disciplinare pe rolul Inspecției Judiciare, al CSM sau chiar al Înaltei Curți, după ce au pronunțat decizii definitive de condamnare precum cea din dosarul de mită a lui Sorin Oprescu, al fostului șef CNAS Lucian Duță, al fostului șef ANAF Șerban Pop sau al fostului ofițer SRI Daniel Dragomir.

Este vorba despre o Ordonanță pronunțată în legătură cu o mai veche sesizare a Înaltei Curți către CJUE în scandalul completurilor nelegal constituite la nivelul instanței supreme, izbucnit în 2018-2019. Cum dezlegările de drept de pe rolul CJUE durează minim doi ani, decizia a venit abia acum luna aceasta, în plin scandal al prescripției.

Reamintim că în trecut CCR a dat o serie de decizii prin care a statuat că la Înalta curte completurile de 3 judecători ar fi funcționat nelegal pe motiv că magistrații n-ar fi fost specializați în judecarea infracțiunilor de corupție, iar cei de la Completurile de 5 n-ar fi fost trași la sorți așa cum cere legea, deoarece președinții de complet erau numiți din rândul 1 și 2 al conducerii ICCJ. Rezultatul a fost că mai multe procese de corupție au fost trimise spre rejudecare, iar altele au fost suspendate în așteptarea unei decizii a CJUE.

Recent, pe data de 26 mai 2022, CCR a statuat că România nu a avut legislație pe tema întreruperii cursului prescripției. Rezultatul a fost că sute de cauze de corupție sunt afectate de această decizie – confirmată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de la ICCJ – iar unele procese au început deja să se închidă.

DNA a pregătit, din nou, întrebări pentru CJUE, pe care le-a depus în dosarele de corupție, pentru ca judecătorii să trimită sesizările la Luxemburg. Magistrații pot să admită sau să respingă aceste cereri de sesizare a CJUE, de la caz la caz.

O chestiune arzătoare în tot acest conflict de natură juridică este dacă judecătorii sunt obligați să aplice deciziile CCR sau dacă le pot ignora. Conform legii din România, magistrații sunt obligați să respecte deciziile CCR, altfel riscă să fie dați afară din magistratură.

CJUE, prin Ordonanța din data de 7 noiembrie 2022, a statuat că magistrații români pot ignora hotărârile CCR – deși, Curtea de la Luxemburg folosește un limbaj diplomatic: „pot lăsa neaplicate deciziile” – atunci când ele sunt contrare prevederilor și principiilor dreptului european.

„Decalogul” CJUE cu privire la independența judecătorilor români

Iată un adevărat „decalog” al CJUE cu privire la independența magistraților în raport cu deciziile CCR:

  1. 125. Rezultă că articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii pentru instanțele de drept comun, cu condiția ca dreptul național să garanteze independența curții constituționale menționate în special față de puterile legislativă și executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziții. În schimb, aceste dispoziții din Tratatul UE și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curții constituționale naționale de către judecătorii naționali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară.
  2. 128. Curtea a amintit (…) jurisprudența sa constantă referitoare la Tratatul CEE care a stabilit că principiul supremației dreptului comunitar face parte din caracteristicile esențiale ale ordinii juridice comunitare, precizând totodată că aceste caracteristici esențiale ale ordinii juridice a Uniunii și importanța respectării care îi este datorată au fost de altfel confirmate de ratificarea, fără rezerve, a tratatelor de modificare a Tratatului CEE și în special a Tratatului de la Lisabona. Curtea a adăugat, la punctul 249 din această hotărâre, că articolul 4 alineatul (2) TUE prevede că Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele. Or, Uniunea nu poate respecta o astfel de egalitate decât dacă statele membre se află, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, în imposibilitatea de a face să prevaleze, împotriva ordinii juridice a Uniunii, o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia.
  3. 129. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Curtea a confirmat în mod constant jurisprudența anterioară referitoare la principiul supremației dreptului Uniunii, principiu care impune tuturor autorităților statelor membre să dea efect deplin diferitelor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate.
  4. 130. Astfel, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. într-adevăr, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără în special ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru.
  5. 131. În această privință, trebuie amintit mai ales că principiul supremației impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
  6. 135. Instanța națională care a exercitat opțiunea sau și-a îndeplinit obligația de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE nu poate fi împiedicată să aplice imediat dreptul Uniunii în conformitate cu decizia sau cu jurisprudența Curții, în caz contrar fiind diminuat efectul util al acestei dispoziții. Trebuie adăugat că puterea de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o reglementare sau o practică națională care ar constitui eventual un obstacol în calea eficacității depline a normelor dreptului Uniunii face parte integrantă din atribuțiile de instanță a Uniunii care îi revin instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a normelor dreptului Uniunii, astfel încât exercitarea acestei puteri constituie o garanție inerentă independenței judecătorilor care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.
  7. 136. Așadar, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice reglementare sau practică națională care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului respectiv prin faptul de a refuza instanței competente să îl aplice prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o dispoziție sau o practică națională care ar constitui eventual un obstacol în calea eficacității depline a normelor Uniunii care au efect direct.
  8. 137. Or, o reglementare sau o practică națională potrivit căreia deciziile Curții Constituționale naționale sunt obligatorii pentru instanțele de drept comun, în condițiile în care acestea din urmă consideră, în lumina unei hotărâri preliminare a Curții, că jurisprudența rezultată din respectivele decizii constituționale este contrară dreptului Uniunii, este de natură să împiedice aceste instanțe să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, efect de împiedicare ce poate fi amplificat de faptul că dreptul național califică eventuala nerespectare a jurisprudenței constituționale menționate drept abatere disciplinară.
  9. 138. (…) Potrivit jurisprudenței amintite la punctul 116 din prezenta ordonanță, faptul că judecătorii naționali nu sunt expuși unor proceduri sau unor sancțiuni disciplinare pentru că au exercitat opțiunea de a sesiza Curtea în temeiul articolului 267 TFUE, care ține de competența lor exclusivă, constituie o garanție inerentă independenței lor. De asemenea, în ipoteza în care, ca urmare a răspunsului Curții, un judecător național de drept comun ar ajunge să considere că jurisprudența curții constituționale naționale este contrară dreptului Uniunii, faptul că acest judecător național lasă neaplicată jurisprudența menționată, conform principiului supremației acestui drept, nu poate fi nicidecum de natură să angajeze răspunderea sa disciplinară.
  10. 139. Rezultă că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate atunci când consideră, în lumina unei h

Citește mai multe!

Distribuie această știre prietenilor tăi

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin

Lasă un răspuns